"De te voi uita Ierusalime.....!!"

Ierusalime, Ierusalime! De te voi uita, uitată să fie dreapta mea!

(Psalm 136)

În Biserica Sfântului Mormânt, în Noaptea Învierii, mii de oameni iau LuminăÎn Oraşul Sfânt nu mergi, ci „urci“ spiritual. Cetatea nu este însă doar „sus“, ci în altă parte. Nu urci decât exterior treptele unei scări. Interior, cu fiecare treaptă, laşi în urmă scara, ca o dezlegare de toate câte-au fost.
Cetatea nu este însă doar „sus”, ci în altă parte. Nu urci decât exterior treptele unei scări, interior, cu fiecare treaptă pe care o urci laşi în urmă scara, ca o dezlegare de toate câte-au fost.
Această trecere, nu în ordinea lumii vizibile, te fură firesc şi pe nesimţite. Geografia este simbolică, transparentă. Oraşul este străveziu: locul unde se anulează subit orice coordonată spaţială ori temporală care ne mai păstra în familiaritatea orizontală a spaţiului şi timpului nostru.

„Lumina şi căldura vin dinlăuntru!”
Nu este, cum s-a spus, „Cetatea eternă”: eternitatea imprimă o anume imobilitate şi încremenire. Această cetate este în timpul cel fără de timp, un timp al desăvârşirii, viu, imprevizibil, miraculos. Aici se nasc clipele şi nu mai trec, ci din boabele lor pline se face vinul îmbătător, vechi şi curat, binecuvântat în seara de Shabat ori la liturghie. Nu oamenii, nici locul ori cerul – ci legătura lor trece în tine misterios şi îţi curge prin vene, fără măcar să pricepi darul duhului acestuia.
Între zidurile acestei lumi infinite, treci dintr-un cartier într-altul ca şi cum ai recompune un puzzle sau ai parcurge atriile unei inimi: patru cartiere cu graniţe nescrise, dar săpate în piatră: cartierul creştin, cel musulman, cel evreiesc şi cel armenesc.

Rugăciunea continuă de la Zidul Plângerii
În cartierul evreiesc – oameni cu kipa, perciuni şi zulufi, înfăşuraţi în talit, cu ţiţit la brâu (firele care atârnă multe şi albe spre a întoarce sufletul către rugăciune) – altă lume, alte sunete, alte veşminte. Cum cobori dinspre Crado, vechiul drum roman, înspre Zidul Plângerii, se deschide în faţă priveliştea cetăţii: zidul de vest şi esplanada Templului cu Domul Rocii şi Moscheea El-Aksa. În faţă – Muntele Măslinilor acoperit de vechile morminte şi coborând spre valea Kidronului.
La Kotel (Zidul Plângerii) îmi place să ajung noaptea: lumina nemaintâlnită, alb-aurie a pietrei şi rugăciunea continuă – nu oamenii se roagă, ci rugăciunea se spune mereu prin cei ce vin parcă să ia locul celor ce au sfârşit. Aici vii să te bucuri, să te tânguieşti, să te rogi, să cânţi ori să dănţuieşti înaintea Domnului… cununii, bar-mitzva, ceremonii de sărbătoare…
Dacă ai intrat o dată în Ierusalim şi ţi s-a arătat, rămâne în tine: erau acolo, dar nu le-ai zărit… zidurile Ierusalimului!
Ele, zidurile, nu sunt însă Ierusalimul; nici oamenii nu sunt, nici uliţele…
El este poarta către ceea ce nu poate fi numit, templul, Sfânta Sfintelor, heruvimii de deasupra chivotului, nefirea prezenţei depline…
Şi atunci îţi ridici cei mai curaţi ochi şi spui:
„De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea!
Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine,
de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele…”
(Psalmi 136, 5-6)

http://cititordeproza.wordpress.com/echipa-bibliotecii/