Ce s-a schimbat in vechea Palestina mandatorica după 60 de ani, dupa cîteva războaie, două intifade şi nenumărate atacuri (printre care mult prea multe sinucigaşe) soldate cu mii de morţi şi răniţi de ambele părţi? Mai nimic şi totodată foarte mult: alt ziarist, alt interlocutor (de fapt o interlocutoare) şi de 8-10 ori mai mulţi refugiaţi, care se reproduc în mod sîrguincios pe banii dvs. şi ai noştri, ai tuturor. Si un alt popor care s-a apucat de treaba din prima zi, devenind unul dintre cele mai moderne si democratice societati
Acest articol a fost publicat în revista germană Cicero în ianuarie 2011
..............
Refugiaţi din realitate
Ingo Way a vizitat tabăra de refugiaţi Aida şi a discutat cu locuitorii.
Uluit şi aproape înfricoşat, Ingo relatează despre macabrele lor speranţe de a se “întoarce” într-o bună zi în ţara în care mulţi dintre ei n-au pus piciorul niciodată.
Tabăra de refugiaţi Aida, înfiinţată în Bethleem în anul 1950, este locuită în prezent de 3000 de persoane, descendenţi ai arabilor care au fugit din Israel în timpul războiului din 1948.
Tabără se află sub egida UNRWA şi nu seamănă nici pe departe cu ceea ce ne închipuim noi a fi tabără de refugiaţi. Datorită caselor masive, Aida nu seamănă nici măcar cu o mahala, ci mai degrabă cu un cartier de locuinţe. Intrarea în tabără este împodobită cu o cheie uriaşă pe care scrie în engleză şi în arabă – “Nu e de vînzare”.
Nu-i greu de ghicit ce nu este de vînzare: pămîntul arab dintre Iordan şi Mediterană, care nu poate fi abandonat în schimbul nici unui tratat de pace cu Statul Israel.
Să fie interpretarea mea nemiloasă? Hai să vedem. Intru în centrul Lajee, un fel de centru comunitar pentru locuitorii din Aida, cu salonaşe, bucătărioară pentru pregătit ceai, Internet cafe şi o sală de expoziţie, unde sunt expuse la ora actuală fotografii din diverse tabere de refugiaţi.
La etajul superior mă aşteaptă Khouloud Al Ajarma, a cărei carte de vizită o defineşte drept “Coordonator de Arte şi Presă pentru Centrul Lajee”. Khouloud s-a născut în Aida acum 23 de ani. Bunica ei a ajuns aici dintr-un sat care nu mai există în Israel. Khouloud a studiat în Anglia şi vorbeşte englezeşte cu un puternic accent britanic.
Şi vorbeşte mult – elocvent, cursiv, plină de siguranţă. Khouloud nu poartă batic, ci o beretă tricotată de culoare roz care îi ascunde toată podoaba capilară.
Peste pulloverul roz poartă o jachetă neagră iar fusta cadrilată care îi acoperă genunchii lasă să se vadă dresul negru şi botinele negre, ultimul răcnet al modei. Khouloud îmi place de la prima privire – este şcolită, frumuşică, şi vorbeşte cu accent britanic, pentru care am mare slăbiciune.
După terminarea facultăţii, Khouloud s-a întors la Aida. Scopul ei este să se “întoarcă” în Israel, unde n-a fost niciodată. “A rămîne refugiat este o decizie politică”, recunoaşte Khouloud. Din care cauză nici nu se pune problema ca ea sau alt locuitor al taberei Aida să înceapă o viaţă nouă undeva, sau măcar să devină cetăţeni normali ai oraşului Bethleem – pentru că imediat şi-ar pierde statutul de refugiaţi conferit de UNRWA.
“Noi nu vrem nici un fel de normalizare. Vrem să rămînem refugiaţi pentru a ne putea exercita dreptul de reîntoarcere într-o bună zi”. E momentul să precizez că în cadrul ONU există două organizaţii care acordă ajutor refugiaţilor: UNRWA pentru palestinieni şi UNHCR pentru restul refugiaţilor din restul lumii. Pentru refugiaţii de sub egida UNHCR statutul de refugiat este valabil numai pentru prima generaţie.
Deoarece statutul de refugiat nu este ereditar, UNHCR are datoria să ajute refugiaţii în obţinerea tuturor drepturilor civile valabile în ţara de refugiu. UNHCR are obligaţia de a pune capăt stării de refugiat într-o tabără de refugiaţi. Mandatul UNRWA este complet diferit. Rolul lor, după cum îl înţeleg ei înşişi, este de a avea grijă de refugiaţii din Gaza, Cisiordania, Liban, Iordania şi Siria, şi de a perpetua statutul de refugiat generaţie după generaţie.
Nu se întrezăreşte nici un fel de soluţionare a acestei probleme. Conform definiţiei UNRWA, Khouloud este refugiată, şi ar fi fost refugiată chiar dacă ea şi copiii ei ar fi optat să rămînă în Anglia. Khouloud are o soră în Iordania, căsătorită cu un iordanian.
Deşi căsătoria i-a oferit posibilitatea de a primi cetăţenia iordaniană, sora lui Khouloud a preferat să rămînă refugiată. Dreptul la moştenire a statutului de refugiat este un privilegiu de excepţie rezervat de ONU în exclusivitate pentru palestinieni.
Khouloud nu protestează împotriva acestei situaţii. “Da, este un privilegiu special, care ni se cuvine. De ce? Pentru că e vorba de dreptate!”
Deci nu avem de ce să ne mirăm că Khouloud nu acordă nici un fel de importanţă negocierilor dintre Autoritatea Palestiniană şi Statul Israel. “Poporul nostru nu acceptă soluţia celor două state. Conducerea noastră nu acţionează în numele nostru. Israelienii ştiu foarte bine acest lucru.
” Dar ce vrea “poporul”, ce vrea Khouloud? “Este vorba de deptul nostru la ţara noastră. Renunţarea la acest drept înseamnă trădare, nu numai faţă de refugiaţi, ci faţă de Palestina. Nu pentru asta şi-au dat martirii noştri viaţa.” Începe să mi se facă greaţă. În faţa mea nu zbiară o fanatică gen Shirin
A., ci o tînară şcolită în occident, care vorbeşte pe un ton liniştit şi destins despre pămînt şi sînge ca şi cum ar planifica o oarecare întîlnire de afaceri. Khouloud vorbeşte deschis despre dorinţa refugiaţilor: un stat unic de la Iordan la Mediterană, în care să se poată întoarce şi trăi toţi palestinienii, toţi refugiaţii care din 1948 încoace s-au răspîndit prin toate colţurile lumii. Să punem lucrurile în perspectivă: în urma războiului de independenţă a Israelului din 1948 aprox. 700.000 de arabi au părăsit teritoriul actual al Statului Israel.
Unii cu forţa, alţii de bună voie, sperînd că vor putea reveni pentru a sărbători victoria armatelor arabe. Numai că armatele arabe au pierdut războiul pe care l-au pornit. În prezent 4-5 milioane de persoane deţin statutul de “refugiat palestinian”. Khouloud vorbeşte chiar de 8 milioane.
Dacă ar fi după ea, toţi ar trebui să aibă dreptul de reîntoarcere în Israel. Pentru Khouloud faptul că acest lucru nu se poate realiza pe cale paşnică este lipsit de importanţă. Israelul nu poate accepta această variantă care ar pune capăt statului evreu. “Cine are nevoie de un stat evreu”, întreabă Khouloud retoric. “Sigur că vom putea trăi împreună in statul democratic al Palestinei, unde va fi bineînţeles o majoritate palestiniană.” - Şi care va fi soarta minorităţii evreieşti în acest stat? - Acestea sunt detalii mărunte, lipsite de importanţă.
Se va găsi pînă la urmă o soluţie pentru ei. (Soluţia finală, s-a mai încercat, n.m.)
Ceea ce m-a îngrozit la Khouloud Al Ajarma nu este lipsa de critică de sine, şi nici măcar radicalismul ei – David Wilder, purtătorul de cuvînt al coloniştilor evrei din Hebron poate fi catalogat drept pacifist în comparaţie cu ea, şi el reprezintă o minoritate minusculă în Israel.
Ceea ce m-a îngrozit este faptul că nici măcar un singur reprezentant ONU, organizaţie care a construit şcolile şi centrele de comunitate din Aida, nici UE care oferă taberelor de refugiaţi ca Aida asistenţă financiară, nici lucrătorii agenţiilor de asistenţă din vest, nici NGO care activează aici – nimeni, nici o singură persoană nu i-ar spune lui Khouloud în faţă că pretenţiile ei sunt inumane, pentru că palestinienii se bazează pe izgonirea şi anularea drepturilor evreilor din Israel, aceasta fiind cea mai favorabilă şi în acelaşi timp realistă interpretare.
Nimeni nu le spune că nu vor primi ceea ce cer şi nimeni nu-i îndeamnă să se concentreze pe un compromis paşnic cu israelienii, să îmbrăţişeze idea celor două state şi să renunţe la dreptul de a se întoarce.
Nimeni nu le spune să-şi asume răspunderea pentru propria lor soartă şi pentru soarta poporului lor, să construiască infrastructuri şi să desfiinţeze taberele de refugiaţi. Nimeni nu le spune să nu se mai lase dădăciţi de ONU şi de UE, şi să se pună pe treabă. Nimeni nu le spune aceste lucruri pentru că nimeni nu gîndeşte aşa.
Pe nimeni nu îngrijorează graffitiurile pictate pe toate casele, unde se vede Palestina nepartajată, şi care reafirmă pretenţiile explicite ale palestinienilor pînă şi pe zona Tel-Aviv.
Aceasta este cea mai deprimantă experienţă pe care am trăit-o în tabăra de refugiaţi Aida. Mă întorc la punctul de control, unde împreună cu mine aşteaptă nenumăraţi turişti creştini. Cîţiva băieţaşi încearcă să ne vîndă suveniruri, flaute de lemn. Odată ajuns pe partea cealaltă, inspir adînc. A
m senzaţia că m-am întors la ceea scriitorul Michael Klonovsky definea, tot reticent, tot cu ocazia unei vizite la Ierusalim, drept “propriul meu sistem de valori”. Şi îmi pare bine că simt aşa.
............
sursa aici
